Ce înseamnă să iubeşti? Putem oare să punem întrebarea asta?
Nu pot pune în cuvinte decât ceva empiric, „palpabil”, nu putem să definim ceea ce simţim. Cu raţiunea nu facem decât comparaţii. Aşa cum nu putem explica ce este culoarea roşu cuiva care nu a văzut-o niciodată, nu putem gândi iubirea, o putem doar compara cu alte lucruri, o putem „încadra”. Iubirea este, mi se spune, un „sentiment de afecţiune” (DEX-ul), sau un „elan al inimii care ne îndreaptă spre o altă fiinţă” (N. Sillamy - Dicţionar de psihologie, p. 165). Bine dar atunci de ce iubesc şi când ştiu că iubesc?
Marsilio Ficino, un mare filosof din secolul al XV-lea, spunea că atunci când iubim ne sculptăm în suflet imaginea celei iubite. Sufletul celui care iubeşte se transformă într-o oglindă înfăţişându-o pe cea iubită. Această imagine devine tot mai completă, capătă caracteristicile psihologice ale ei şi devine până la urmă o imagine exactă a iubitei care monopolizează complet sufletul iubitorului, el îşi pierde sufletul propriu fiind înlocuit de acela al iubitei. Subiectul se transformă oarecum în obiectul iubirii. Fiind fără suflet, persoana va muri dacă cea iubită nu îl iubeşte şi ea la rândul ei.
Dacă iubesc, iubesc ceea ce-mi este necesar, deşi până atunci nu o ştiam, precum o parte din mine care lipseşte şi o descopăr doar prin Ea, iubirea este cred un fel de regăsire, o regăsire de care nu te mai poţi lipsi.
Dacă iubesc, iubesc atunci când sufăr, atunci când simt că trebuie să lupt. Aceasta este măreţia proprie iubirii, ea este doar când ştii ce-i sacrificiul:
„Ce e amorul? E un lung
Prilej pentru durere;
Căci mii de lacrimi nu-i ajung
Şi tot mai multe cere.”
(M. Eminescu – Ce e amorul…)
Dacă iubesc încep să văd culori necunoscute pân-atunci pentru că după ce ating un suflet totul devine lume spirituală.
Când ea-i aproape nu-mi las timpul unor „dulci nimicuri” căci timpul e mai scurt deoarece acum contează, fiindcă sunt mai bun sperând să-i merit gândul.
Iubesc cu-adevărat când totul stă-mpotrivă, când toţi în jur îmi spun că e absurd, lăsând în urmă tot ce am crezut că am şi bucuros stând doar când sunt mustrat în şoaptă de buzele-I zâmbind şi ochii-n care eu sunt.
Iubesc numai atunci când acţiunea-mpreunării îşi pierde sensul său vulgar şi redevine nu doar unirea unor părţi de sânge, muritoare, ci comuniune sufletească, iubesc abia când tot ce fac devine rugăciune…
*articol preluat din revista Becu din Pivnita, nr 6, mai, 2007, p. 19-20
*semnat de Laurentiu Vladoiu
